Picturile rupestre erau pictate pe pietre şi erau reprezentări mai naturale decât petroglifele. În perioada paleolitică, reprezentarea de fiinţe umane în picturile rupestre era redusă. În general, erau reprezentate animale: nu doar animelele care erau o sursă de hrană, ci şi animale ce reprezentau forţa, precum rinocerii sau felinele (precum în Peştera Chauvet). Uneori, erau desenate semne asemenea punctelor. Printre reprezentările umane se numără şi amprente ale mâinile şi imagini jumătate om/jumătate animal. Peştera Chauvet din departamentul Ardèche, Franţa, are cele mai importante picturi rupestre din paleolitic, datate în jurul anului 31.000 î.Hr. Picturile din Altamira, Spania, au fost create între 14.000 şi 12.000 î.Hr., şi prezintă, între altele, bizoni. Printre cele mai cunoscute peşteri ce conţin picturi rupestre se numără Lascaux, Dordogne, Franţa, cele de acolo fiind executate între 15.000 şi 10.000 î.Hr.
Sensul picturilor rămâne necunoscut. Peşterile nu se aflau într-o zonă locuită, şi e posibil să fi fost folosite în scopuri rituale sezoniere. Animalele sunt însoţite de semne ce sugerează un scop magic. Simbolurile în formă de săgeată de la Lascaux au fost uneori interpretate ca având rol de calendar sau almanah, dar dovezile rămân neconcludente.[2] Cea mai importantă pictură din mezolitic este cea a războinicilor în marş, de la Cingle de la Mola, Castellón, Spania, datată între 7.000 şi 4.000 î.Hr. Tehnica folosită consta probabil în suflarea sau scuiparea pigmenţilor pe piatră. Picturile sunt relativ naturaliste, deşi stilizate. Figurile nu sunt tridimensionale, deşi se suprapun.
luni, 19 aprilie 2010
Nefertiti
Nefertiti s-a căsătorit cu faraonul Akhenaton, fiul lui Amenophis III, în cel de-al patrulea an al domniei acestuia. Se pare că ea avea cam 15 ani la vremea respectivă, iar Akhenaton, cel puţin 14. În urma acestei căsătorii, frumoasa femeie a devenit una dintre cele mai puternice figuri feminine care au domnit vreodată în Egipt. Era iubită, onorată, venerată. Apărea alături de faraon în toate ocaziile importante, având un statut apropiat de al acestuia. Apoi însă, absolut brusc, acest traseu se întrerupe. Până în prezent nu a fost găsită nici o dovadă care să explice sfârşitul misterios al lui Nefertiti.
Există o teorie conform căreia este posibil ca ea să fi fost prinţesa mitanică Tadukhepa, menită a fi mireasa lui Amenophis III, dar care, în final, s-a căsătorit cu fiul acestuia. O altă ipoteză susţine că Nefertiti a fost născută din uniunea lui Amenophis III cu o concubină – ceea ce i-ar fi făcut pe Akhenaton şi Nefertiti să fie fraţi vitregi. Dar şi această teorie este destul de puţin probabilă, căci, în acest caz, titlul de “Fiică a faraonului” i s-ar fi cuvenit de drept lui Nefertiti – însă nu i-a fost atribuit niciodată. O a treia ipoteză susţine că Nefertiti era fiica lui Ti (scris şi “Tiy”) şi Ay (scris şi “Aya”). Tatăl ei ar fi fost un demnitar de rang înalt la Curtea lui Amenophis III şi, în consecinţă, un confident apropiat al lui Akhenaton. Conform acestei teorii, care caştigă tot mai mult teren la ora actuală printre egiptologi, Nefertiti ar fi fost deci crescută în înalta societate egipteană. Totuşi se pare că Ti nu a fost mama biologică a frumoasei regine, ci mai degraba, după cum arată dovezile descoperite, doica acesteia. Pentru gloria Zeului-Soare.
Frumuseţea reginei Nefertiti este una dintre cele mai celebre pe care le cunoaşte istoria. Nenumăratele reproduceri ale bustului ei de piatră, descoperit la el-Amarna, ne înfăţişează chipul ei, cu trăsături de o nobleţe aparte.
„Toată lumea, afirma Leonard Cottrell, cunoaşte acest gât graţios şi delicat, această bărbie hotărâta dar feminină, acest nas fin modelat, aceşti ochi languroşi cu pleoape grele, această gură, desavârşit de conturată, ale cărei buze nu sunt nici prea senzuale, nici prea rezervate, nici prea darnice dar nici prea zgârcite cu harurile lor. Este o minune de echilibru. Chiar grecii, la apogeul geniului lor, nu au creat vreodată un chip asemănător, zeiţele lor sunt zeiţe, femeile sunt femei, şi atât. Nefertiti este întruchiparea amândurora."
Frumuseţea acestei regine a cărei prestanţă a dominat perioada amarniană ne impresionează încă, în profida mileniilor.
De la începutul căsătoriei sale, regele a fost foarte îndrăgostit de soţia lui. A iubit-o cu patimă, iar numeroasele inscripţii care o slăvesc o dovedesc cu prisosinţă.
"Moştenitoarea, aleasă de bază, doamnă a gingăşiei, dulceaţă a dragostei, Stăpână a Sudului şi a Nordului, frumoasă la chip, împodobit cu două panasuri, îndragită de Amon cel viu, Marea doamnă soţie dintâi a regelui care o iubeşte, Suverana celor Două Ţări, măreaţă prin dragoste, Nefertiti, în veci nepieritoare...;:
Uimitoare declaraţie de dragoste din partea unui suveran al unui stat puternic cum este Egiptul! Nici o regină nu a fost vreodată slăvită astfel.
Există o teorie conform căreia este posibil ca ea să fi fost prinţesa mitanică Tadukhepa, menită a fi mireasa lui Amenophis III, dar care, în final, s-a căsătorit cu fiul acestuia. O altă ipoteză susţine că Nefertiti a fost născută din uniunea lui Amenophis III cu o concubină – ceea ce i-ar fi făcut pe Akhenaton şi Nefertiti să fie fraţi vitregi. Dar şi această teorie este destul de puţin probabilă, căci, în acest caz, titlul de “Fiică a faraonului” i s-ar fi cuvenit de drept lui Nefertiti – însă nu i-a fost atribuit niciodată. O a treia ipoteză susţine că Nefertiti era fiica lui Ti (scris şi “Tiy”) şi Ay (scris şi “Aya”). Tatăl ei ar fi fost un demnitar de rang înalt la Curtea lui Amenophis III şi, în consecinţă, un confident apropiat al lui Akhenaton. Conform acestei teorii, care caştigă tot mai mult teren la ora actuală printre egiptologi, Nefertiti ar fi fost deci crescută în înalta societate egipteană. Totuşi se pare că Ti nu a fost mama biologică a frumoasei regine, ci mai degraba, după cum arată dovezile descoperite, doica acesteia. Pentru gloria Zeului-Soare.
Frumuseţea reginei Nefertiti este una dintre cele mai celebre pe care le cunoaşte istoria. Nenumăratele reproduceri ale bustului ei de piatră, descoperit la el-Amarna, ne înfăţişează chipul ei, cu trăsături de o nobleţe aparte.
„Toată lumea, afirma Leonard Cottrell, cunoaşte acest gât graţios şi delicat, această bărbie hotărâta dar feminină, acest nas fin modelat, aceşti ochi languroşi cu pleoape grele, această gură, desavârşit de conturată, ale cărei buze nu sunt nici prea senzuale, nici prea rezervate, nici prea darnice dar nici prea zgârcite cu harurile lor. Este o minune de echilibru. Chiar grecii, la apogeul geniului lor, nu au creat vreodată un chip asemănător, zeiţele lor sunt zeiţe, femeile sunt femei, şi atât. Nefertiti este întruchiparea amândurora."
Frumuseţea acestei regine a cărei prestanţă a dominat perioada amarniană ne impresionează încă, în profida mileniilor.
De la începutul căsătoriei sale, regele a fost foarte îndrăgostit de soţia lui. A iubit-o cu patimă, iar numeroasele inscripţii care o slăvesc o dovedesc cu prisosinţă.
"Moştenitoarea, aleasă de bază, doamnă a gingăşiei, dulceaţă a dragostei, Stăpână a Sudului şi a Nordului, frumoasă la chip, împodobit cu două panasuri, îndragită de Amon cel viu, Marea doamnă soţie dintâi a regelui care o iubeşte, Suverana celor Două Ţări, măreaţă prin dragoste, Nefertiti, în veci nepieritoare...;:
Uimitoare declaraţie de dragoste din partea unui suveran al unui stat puternic cum este Egiptul! Nici o regină nu a fost vreodată slăvită astfel.
Cultura Egiptului Antic
Natura religioasă a civilizaţiei egiptene a influenţat contribuţiile acesteia la arta antichităţii. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeiţe şi faraoni (consideraţi şi ei divinităţi). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcţiei de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenţei sistemului de credinţe şi valori ale egiptenilor asupra altor civilizaţii, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este aşezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă şi se manifestă atât pe pământ cât şi în viaţa de dincolo — element central al credinţei egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleaşi forme artistice, s-au utilizat aceleaşi tehnici şi aceleaşi materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii şi deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzaţia de măreţie pe care aceasta o produce privitorului. Deşi artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenţie impusă de credinţele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăţia lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare RA. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificaţie anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roşul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deşertului lipsit de viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceiaşi semnificaţie — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării. Albastrul era culoarea cerului şi a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor şi faraonilor. Albul—simbol al purităţii şi bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană îşi relevă caracterul impunător şi sacru prin simpla prezenţă a marilor piramide şi ale templelor. Aceste construcţii impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni şi zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existenţa lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morţii—credinţa în nemurire şi viaţa de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viaţa politică a Egiptului ci şi în cea religioasă. Faraonul nu este doar şeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat şi prin definiţie un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică şi vizibilă legătură dintre Egipt şi zei. De acea, întreaga viaţă în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului şi caracterului său divin.
Deoarece religia antică egipteană este închinată nemuririi şi veşniciei era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiştii egipteni au folosit aceleaşi materiale, aceleaşi tehnici şi stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinţei egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului şi ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX şi de atunci încoace arta religioasă egipteană antică şi-a recăpătat prestigiul şi totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanităţii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este aşezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă şi se manifestă atât pe pământ cât şi în viaţa de dincolo — element central al credinţei egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleaşi forme artistice, s-au utilizat aceleaşi tehnici şi aceleaşi materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii şi deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzaţia de măreţie pe care aceasta o produce privitorului. Deşi artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenţie impusă de credinţele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăţia lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare RA. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificaţie anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roşul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deşertului lipsit de viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceiaşi semnificaţie — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării. Albastrul era culoarea cerului şi a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor şi faraonilor. Albul—simbol al purităţii şi bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană îşi relevă caracterul impunător şi sacru prin simpla prezenţă a marilor piramide şi ale templelor. Aceste construcţii impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni şi zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existenţa lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morţii—credinţa în nemurire şi viaţa de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viaţa politică a Egiptului ci şi în cea religioasă. Faraonul nu este doar şeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat şi prin definiţie un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică şi vizibilă legătură dintre Egipt şi zei. De acea, întreaga viaţă în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului şi caracterului său divin.
Deoarece religia antică egipteană este închinată nemuririi şi veşniciei era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiştii egipteni au folosit aceleaşi materiale, aceleaşi tehnici şi stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinţei egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului şi ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX şi de atunci încoace arta religioasă egipteană antică şi-a recăpătat prestigiul şi totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanităţii.
Sculptura in eEpoca Pietrei
Deja în epoca de piatră omul a început cioplirea pietrei sau oaselor pentru a făuri unelte sau arme pentru vânat. Ulterior această ocupaţie s-a perfecţionat căutându-se a se obţine din piatră diferite forme estetice. Faraonii din Egiptul antic lasă să fi cioplite figurine pe mormintele lor din diferite pietre preţioase ca lapislazuli şi jasp. In lumea antică era folosit ca daltă o piatră mai dură ca de exemplu dioritul, translatarea blocurilor mari de piatră se făcea prin rularea pe lemn rotund. Despicarea unor blocuri masive de piatră pentru a obţine fisuri, se făcea prin încălzirea cu foc a locului respectiv şi turnare de apă rece pe piatra fierbinte. Ulterior această metodă a fost înlocuită prin folosirea explozivilor. In Grecia antică s-au realizat sculpturi din marmoră care erau aproape identice corpului uman. In Orientul Îndepărtat s-au realizat sculpturi în general din jad, fildeş şi bronz. Sculpturile prezentau şi animale dintre care cel mai frecvent era reprezentat calul, bivolul, ursul, rinocerul, elefantul şi tigrul. In evul mediu sculptura a fost întregită prin turnarea în diferite forme a metalului.
Preistoria Daciei
PALEOLITIC
Epoca pietrei cioplite (600.000-7.500 i.C.)
In timpurile preistorice, teritoriul carpato-danubiano-pontic, care constituie leaganul ancestral al României de azi, era unul dintre putinele locuri de pe glob unde omul putea vietui. In depozitele diluviale ale stravechii Dacii s-au descoperit urme stravechi ale existentei umane. Era epoca in care oamenii se luptau cu ursul gigantic si cu leul cavernelor, prindeau calul salbatic si boul primitiv, oameni care trebuiau sa se masoare cu mamutul sau cu alte animale uriase pe care trebuiau sa le invinga cu armele si cu inteligenta proprie. Uneltele utilizate in aceasta perioada sunt cele din silex (piatra cioplita). Paleoliticul, sau epoca pietrei cioplite, se subdivide in: paleoliticul inferior paleoliticul mediu paleoliticul superior In perioada paleoliticului inferior, teritoriul stravechii Dacii (actuala Românie) a fost locuit, urme ale prezentei umane fiind descoperite si având o vechime de cel putin 600.000 de ani. In perioada paleoliticului mediu, prezenta omului este atestata de descoperirile facute in pesterile si cavernele de pe teritoriul tarii. Unelte primitive din piatra cioplita si din oase de animale au fost gasite in depozite bine conservate. In perioada paleoliticului superior, colectivitati umane active au trait aici si au lasat urme bogate. Un foarte bun exemplu in acest sens este statiunea arheologica de la Ripiceni (jud.Botosani) unde s-au scos la lumina cel putin 16 nivele de locuire. Chiar din epocile preistorice, pozitia particulara a teritoriului carpato-danubiano-pontic, la care se adauga diversitatea bogatiilor naturale, au facut ca aici sa se creeze o "vatra de civilizatie" pentru intreaga Europa.
PALEOLITIC
Epoca pietrei cioplite (600.000-7.500 i.C.)
In timpurile preistorice, teritoriul carpato-danubiano-pontic, care constituie leaganul ancestral al României de azi, era unul dintre putinele locuri de pe glob unde omul putea vietui. In depozitele diluviale ale stravechii Dacii s-au descoperit urme stravechi ale existentei umane. Era epoca in care oamenii se luptau cu ursul gigantic si cu leul cavernelor, prindeau calul salbatic si boul primitiv, oameni care trebuiau sa se masoare cu mamutul sau cu alte animale uriase pe care trebuiau sa le invinga cu armele si cu inteligenta proprie. Uneltele utilizate in aceasta perioada sunt cele din silex (piatra cioplita). Paleoliticul, sau epoca pietrei cioplite, se subdivide in: paleoliticul inferior paleoliticul mediu paleoliticul superior In perioada paleoliticului inferior, teritoriul stravechii Dacii (actuala Românie) a fost locuit, urme ale prezentei umane fiind descoperite si având o vechime de cel putin 600.000 de ani. In perioada paleoliticului mediu, prezenta omului este atestata de descoperirile facute in pesterile si cavernele de pe teritoriul tarii. Unelte primitive din piatra cioplita si din oase de animale au fost gasite in depozite bine conservate. In perioada paleoliticului superior, colectivitati umane active au trait aici si au lasat urme bogate. Un foarte bun exemplu in acest sens este statiunea arheologica de la Ripiceni (jud.Botosani) unde s-au scos la lumina cel putin 16 nivele de locuire. Chiar din epocile preistorice, pozitia particulara a teritoriului carpato-danubiano-pontic, la care se adauga diversitatea bogatiilor naturale, au facut ca aici sa se creeze o "vatra de civilizatie" pentru intreaga Europa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
